| includerea RBDD împreună cu Rezervaţia Biosferei
Dunărea din Ucraina în reţeaua internaţională a rezervaţiilor
biosferei transfrontieră România – Ucraina 1999
Geneza Deltei Dunării
La capătul unui drum ce depăşeşte
2840 km colectând apele unui impresionant bazin hidrografic
a cărui suprafaţă acoperă mai mult de
8% din suprafaţa Europei, Dunărea, cel de-al doilea
fluviu ca mărime al bătrânului continent
construieşte la întâlnirea sa cu Marea Neagră,
de mai bine de 16000 de ani, una dintre cele mai frumoase
delte din Europa şi chiar din lume, cunoscută şi ca
una dintre marile zone umede ale planetei.
Actuala configuraţie morfohidrografică
a Deltei Dunării este rezultatul interacţiunii dintre
fluviu şi mare în perioada Holocenului. La începutul
Holocenului, când nivelul mării a crescut până
aproximativ la nivelul actual, exista aşa-numitul golf al
Dunării. La gura acestui golf, între promontoriul
Jibrieni, la nord şi promontoriul Murighiol-Dunavăţ
la sud, s-a format cordonul iniţial Letea-Caraorman. Materialul
aluvionar a fost transportat de curenţii marini de-a lungul
ţărmului dintr-o zonă situată la nord,
la gurile Nistrului, Bugului şi Niprului.
Cel mai vechi braţ al Dunării, braţul
Sf. Gheorghe, curgea în mare printr-un pasaj situat
în capătul sudic al grindului Letea-Caraorman
dezvoltând prima deltă a Dunării: Delta
Sf. Gheorghe I.
Cel de-al doilea braţ al Dunării, Sulina s-a dezvoltat
odată cu blocarea prin aluvionare a braţului Sf. Gheorghe.
Braţul Sulina a preluat un flux din ce în ce mai mare de sedimente
şi a început să-şi formeze propriul edificiu
deltaic: Delta Sulina.
În acelaşi timp, în partea sudică
a zonei s-a format o mică deltă secundară
Delta Coşnei datorită braţului secundar Dunavăţ.
Delta Sulina a fost treptat erodată, în timp
ce braţul Chilia, la nord şi Sf. Gheorghe, la sud şi-au construit
propriile lor delte: Delta Chilia şi Delta Sf. Gheorghe II.
Aceste două delte sunt formate din material sedimentar
dunărean în timp ce materialul transportat de
curentul litoral se acumulează la nord de braţul Chilia
şi constituie formaţiunea Jibrieni.
Aspectul morfologic actual al Deltei Dunării se datorează
ultimei ridicări a nivelului Mării Negre, care
a creat condiţiile unei puternice aluvionări având
drept consecinţe meandrări şi ramificaţii ale braţelor
principale.
Unităţi fizico-geografice
componente
Rezervaţia
Biosferei Delta Dunării
Unităţi fizico- geografice componente:
• Delta Dunării
• Dunărea maritimă
până la Cotul Pisicii
• Sectorul Isaccea- Tulcea cu zona inundabilă
• Sărăturile Murighiol - Plopu
• Complexul lagunar Razim- Sinoie
• Litoralul Mării Negre de la Braţul Chilia până
la Capul Midia
• Apele maritime interioare şi marea teritorială,
până la izobata de 20 m
Delta Dunării
Conform literaturii de specialitate (Gâştescu,
1989), Delta Dunării reprezintă teritoriul cuprins
între prima bifurcaţie a Dunării (Ceatalul Chiliei),
mărginit la est de litoralul Mării Negre, la
nord de braţul Chilia şi la sud de complexul lacustru Razim
Sinoie.
Delta Dunării propriu-zisă
este cea mai mare componentă a rezervaţiei şi are o
suprafaţă totală de circa 4178 km2, din care
cea mai mare parte se găseşte pe teritoriul României,
adica 3510 km2, reprezentând circa 82%, restul fiind situată pe partea stângă
a braţului Chilia, inclusiv delta secundară a acestuia, în
Ucraina.
Ţinând cont de geneză, hipsometrie,
relaţiile hidrice dintre braţele Dunării şi zonele
interioare, diferenţierile climatice şi variaţia peisagistică,
în Delta Dunării se pot distinge două
mari sectoare - delta fluviatilă şi delta fluvio-maritimă.
Delta fluvială reprezintă
partea cea mai veche din spaţiul deltaic, ce s-a format într-un
fost golf al Dunării. Principala sa caracteristică
e suprafaţa relativ mare a grindurilor fluviale, în
timp ce ariile depresionare sunt mai mici şi cu multe lacuri
(deasemenea de mici dimensiuni), aflate într-un grad
înaintat de colmatare.
Delta fluvio-maritimă se desfăşoară între aliniamentul grindurilor
maritime Letea - Caraorman - Crasnicol în vest şi ţărmul
mării în est. Ea cuprinde, pe lângă
grindurile maritime Letea, Caraorman şi Sărăturile
un important complex lacustru (Roşu - Puiu) şi suferă
modificări importante la contactul cu Marea Neagră.
Complexul
lagunar Razim-Sinoie
A doua componentă a rezervaţiei,
este situată în sudul Deltei Dunării şi
ocupă o suprafaţă totală de circa 1145 km2, din care suprafaţa
lacurilor este de 863 km2. Cea mai mare parte a complexului
o constituie zona depresionară (vechiul golf Halmyris) ocupată
iniţial de apele mării şi care a fost compartimentată ulterior,
prin formare de cordoane şi grinduri.
În ultimile decenii complexul a suferit foarte mari
modificări datorită acţiunii umane, fiind transformat
în rezervor de apă dulce pentru alimentarea sistemelor
de irigaţii amenajate în jurul complexului.
Dunărea
maritimă
Este o altă componentă deltaică
dispusă între Ceatalul Ismail şi limita vestică
a rezervaţiei – Cotul Pisicii, între milele Mm43
– Mm 74.
Zona
inundabilă Isaccea-Tulcea
Este situată în amonte de municipiul
Tulcea. Zona are aspectul unei depresiuni şi constituie un
sector de luncă neîndiguit, fapt ce determină
ca în timpul apelor mari de primăvară să fie inundat,
alimentând lacurile şi zonele mlăştinoase acoperite
cu stuf şi plaur.
Zona
Sărături-Murighiol
Lacul Sărături, situat pe
terasa Dunării, are o lungime de 2 km şi o lăţime de
500 m. Apele lacului sunt puternic salinizate, caracterizate
prin marea bogăţie de zooplancton şi fitoplancton.
Clima
Clima Deltei Dunării se încadrează
în climatul temperat-continental cu influenţe pontice.
Regimul termic (temperatura aerului) are valori moderate cu
o uşoară creştere de la vest spre est.
Cantitatea mare de căldură este dată
de durata medie anuală de strălucire a soarelui
care este de cca. 2.300-2.500 ore, iar radiaţia solară
globală însumează anual 125- 135 kcal/cm2,
fiind printre cele mai mari din ţară.
Zonare
funcţională:
• zone strict protejate
18 zone ce ocupă o suprafaţă totală de
50 600 ha (8,7% din suprafaţa rezervaţiei). Acestea sunt protejate
în mod obligatoriu şi reprezintă eşantioane foarte
puţin deranjate, reprezentative pentru ecosistemele naturale,
terestre şi acvatice din rezervaţie;
• zonele tampon au
fost stabilite în jurul zonelor cu regim de protecţie
integrală. Ele ocupă o suprafaţă totală
de 223 300 ha (38,5% din suprafaţa rezervaţiei) şi au fost
desemnate pentru atenuarea impactului antropic asupra zonelor
protejate.
• zonele economice acoperă
o suprafaţă totală de 306 100 ha (52,8% din
suprafaţa rezervaţiei). Ele cuprind terenuri aflate în
regim liber de inundaţie, terenuri îndiguite pentru
folosinţă agricolă, piscicolă şi silvică
şi terenuri pe care sunt amplasate aşezări umane.
• Zonele de reconstrucţie ecologică sunt suprafeţe de teren în cadrul cărora Administraţia
Rezervaţiei desfăşoară activităţi de
refacere a echilibrului ecologic şi de renaturare a zonei
afectate, folosind mijloace tehnice şi tehnologii adecvate.
Descriere
Zone strict protejate :
ROŞCA- BUHAIOVA ( 9625 ha )
Zona include o mare diversitate de biotopi
reprezentativi pentru delta fluvială (plauri plutitori
şi fixaţi, mlaştini stuficole, lacuri, grinduri fluviale,
gârle naturale, terenuri inundabile, zăvoaie
de sălcii, etc.).
Fauna prezintă o remarcabilă diversitate, fiind
reprezentată de mamifere: vidra (Lutra lutra), nurca
(Mustela lutreola), hermelina (Mustela erminea), bizamul (Ondathra
zibethica), câinele enot, vulpea, mistreţul, şi păsări:
prezenţa celei mai mari colonii de pelican comun (Pelecanus
onocrotalus) din Europa, a coloniilor mixte de ardeidae, majoritatea
speciilor de anatidae şi paseriforme caracteristice deltei
precum şi de nevertebrate.
Aceeaşi bogată diversitate este prezentă
şi sub aspectul lumii vegetale. Bazinele acvatice stagnante
sunt invadate de specii de nufăr (alb şi galben), piciorul
cocoşului, Hydrocharis morsus ranae, Limnanthemum, Trapa natans,
Stratiotes aloides. În apele sărace în
nitraţi din unele japşe sau ochiuri de apă dintre plauri
apar plantele carnivore Utricularia vulgaris şi Aldrovanda
vesiculosa. În stufărişurile compacte se întâlnesc
specii ca: Dryopteris thelipteris, Solanum dulcamara, Euphorbia
palustris, specii de Carex, dar şi specii rare cum ar fi Acorus
calamus sau Calla palustris.
PĂDUREA LETEA ( 2 825 ha
)
Pădurea, care se dezvoltă
în spaţiul interdunelor sub forma unor fâşii late
de 10-250 m (hasmacuri) despărţite de spinările
dunelor, este alcătuită, în principal,
din: stejarul de luncă (Quercus robur), stejarul brumăriu
(Q. pedunculiflora), plopul alb (Populus alba), plopul negru
(P. nigra), frasinul de luncă (Fraxinus angustifolia),
frasinul de baltă (F. pallisiae), părul (Pyrus
pyraster), teiul alb (Tilia tomentosa), ulmul (Ulmus foliacea)
şi foarte rar arinul negru (Alnus glutinosa), completată
de un subarboret bogat (Crataegus monogyna, Ligustrum vulgare,
Evonymus europaeus, Cornus mas, C. sanguinea, Rhamnus frangula,
R. cathartica, Viburnum opulus, Berberis vulgaris, s.a.).
O caracteristică a zonei o constituie
abundenţa plantelor căţărătoare (Periploca
graeca, Hedera helix, Vitis silvestris, Humulus lupulus, Clematis
vitalba) care conferă pădurii un aspect subtropical.
În covorul vegetal se întâlnesc şi alte
specii rare: volbura de nisip (Convolvulus persicus), brânduşa
de nisip (Merendera sobolifera) şi cârcel (Ephedra dystachia).
Fauna este reprezentată de codalb
(Haliaeetus albicilla), şoimuleţ de seară (Falco vespertinus),
pupăza (Upupa epops), dumbrăveanca (Coracias
garrulus), câteva rarităţi herpetologice (Eremias
arguta, Vipera ursinii renardi) şi cca. 1600 specii de entomofaună
identificate până în prezent.
LACUL RĂDUCU ( 2 500 ha )
Zona cuprinde lacuri cu apă dulce
alimentate din ultimul braţ al marelui "M", situate
într-o zonă tipică de dezvoltare a grindurilor
fluvio-marine dintre Chilia şi Sulina. Bazinele acvatice sunt
înconjurate de grinduri marine cu soluri sărace,
mobile sau slab fixate cu Elymus sabulosus, Carex ligerica
şi Agropyrum elongatum; pajişti stepizate cu Salix rosmarinifolia
şi Euphorbia palustris sau arii depresionare cu apă
temporară caracterizate de tufe cu Juncus gerardii.
Ghiolurile Răducu şi Răduculeţ găzduiesc
o ihtiofaună specifică zonei, bine reprezentată
şi protejată prin izolarea bazinelor respective.
LACUL NEBUNU ( 115 ha )
Lacul Nebunu şi împrejurimile sale
reprezintă o zonă lacustră de mică
întindere, caracteristică deltei fluviale ce
găzduieşte biocenoze specifice, adaptate la amplitudini
mari ale undei de viitură. Sunt asigurate în
această zonă condiţii bune de cuibărit
pentru anatidae şi pentru hrana limicolelor în lunile
de vară.
Datorită izolării sale, lacul asigură
condiţii optime de reproducere şi creştere pentru ihtiofauna
specifică lacurilor de întindere redusă
şi adâncime mică.
VĂTAFU -LUNGULEŢ ( 1 625
ha )
Cuprinde forme diverse de relief: grinduri,
japşe, depresiuni, formaţiuni de plauri plutitori şi fixaţi,
pajişti halofile şi este caracterizată, în principal,
prin existenţa biocenozelor adaptate la condiţiile de viaţă
eurihaline.
Complexul de lacuri şi grinduri fluvio-marine
reprezintă un important loc de cuibărit pentru
stârcul pitic şi cormoranul mic, în colonii mixte
de ardeidae.
PĂDUREA CARAORMAN (2250ha)
Zona cuprinde cele mai dezvoltate şi reprezentative
dune denudate din deltă şi pădurea Caraorman,
dezvoltată îndeosebi în partea sudică
a grindului.
Alături de un variat arboret de luncă format
din plop, frasin şi stejar se poate întălni subarboret
de zălog, Salix, Tamarix, etc. Extremitatea sudică
a pădurii păstrează exemplare monumentale
de stejari cu circumferinţa între 4,20 -4,70 m.
Asociaţiile vegetale găzduiesc animale nevertebrate
(îndeosebi insecte) şi vertebrate (mamifere). Ca avifaună,
în pădure se întâlneşte vulturul
codalb (Haliaeetus albicilla) şi corbul (Corvus corax).
SĂRĂTURI MURIGHIOL
(87 ha)
Apele lacului Sărături Murighiol
sunt puternic salinizate de tip cloruro- sulfatic, fiind caracterizate
prin marea diversitate a zoo- şi fitoplanctonului.
Complexul salmastru găzduieşte colonii de sternidae,
aici cuibărind şi piciorongul (Himantopus himantopus),
împreună cu cioc–întors(Recurvirostra
avosetta), raţa cu ciuf (Netta rufina) şi prundăraşul
de sărătură (Charadrius alexandrinus).
În timpul iernii, îngheţul tardiv al luciului
de apă determină o mare concentrare a limicolelor
care găsesc aici adăpost şi hrană abundentă.
ARINIŞUL ERENCIUC ( 50 ha)
Această zonă este singura
zonă forestieră din deltă în care
arinul negru (Alnus glutinosa) se dezvoltă compact.
În ariniş uneori cuibăreşte vulturul codalb (Haliaeetus
albicilla).
INSULA POPINA ( 98 ha )
Insula Popina reprezintă un loc de
popas important pentru păsările migratoare şi
de cuibărit pentru călifarul alb (Tadorna tadorna).
Primăvara, în această zonă se pot
întâlni păsări de mlaştină,
păsări de pădure: privighetoarea roşcată
(Luscinia megarhynchos), ciocârlia de Bărăgan
(Melanocorypha calandra) etc.
Fauna de nevertebrate cuprinde rarităţi ca păianjenul
veninos "văduva neagră" (Lactrodectus
tredecimguttatus) şi miriapodul gigant (Scolopendra cingulata).
SACALIN ZĂTOANE ( 21 410
ha)
Lacurile oferă condiţii ideale pentru
cuibăritul lebedei mute şi pentru hrana speciilor limicole,
abundente şi pe insula Sacalin unde se află şi cea
mai mare colonie de chire de mare (Sterna sandvicensis).
Atât luciile de apă cât şi grindurile şi
plaja litorală sunt locuri de maximă concentraţie
a ornitofaunei în timpul migraţiei de primăvară-toamnă.
Insula Sacalin reprezintă zona cea mai importantă
de cuibărit, premigraţie si migraţie, un cartier de
iernare important, iar o serie de circa 30 de specii cuibăresc
aici.
PERITEAŞCA- LEAHOVA (4125 ha)
Caracteristice sunt biocenozele dezvoltate
pe nisipurile uscate ale grindurilor, pe nisipurile scăldate
de apele mării sau ale lacului Razim precum şi biocenozele
adaptate la variaţii mari ale salinităţii.
Este o zonă predilectă pentru cuibăritul
speciilor limicole, a călifarilor (Insula Bisericuţa)
ca şi a laridaelor şi sternidaelor (grinduri halofile) constituind
un important refugiu de popas şi hrănire pentru oaspeţii
de iarnă. De asemenea, este refugiul preferat în
timpul migraţiei diurne pentru populaţia de gâscă
cu gât roşu (Branta ruficollis).
CAPUL DOLOŞMAN ( 125 ha )
Zona este importantă pentru conservarea
vegetaţiei xerofite, pentru cuibăritul drepnelei negre
(Apus apus), pietrarul negru (Oenanthe pleschanka) precum
şi pentru protecţia dihorului pătat (Vormela peregusna),
a şarpelui rău (Coluber jugularis) şi a şarpelui de
apă (Natrix tesselata).
Zona are şi o importanţă arheologică, existând
aici vestigii ale vechilor civilizaţii.
GRINDUL LUPILOR ( 2075 ha )
Zona reprezintă un important refugiu
de cuibărit şi hrană pentru păsări.
Îndeosebi în perioada migraţiei de toamnă,
zona devine o impresionantă concentrare a ornitofaunei
şi, în special, a oaspeţilor de iarnă (gâşte,
raţe).
Datorită cotelor reduse şi a condiţiilor favorabile,
zona are o mare importanţă pentru reproducerea naturală
a peştilor din speciile: crap (Ciprinus carpio), şalău
(Stizostedion lucioperca), plătică (Abramis
brama).
ISTRIA - SINOIE ( 400 ha )
În zonă există o mare
varietate de specii de păsări: călifarul
alb (Tadorna tadorna), diferite raţe, gâşte şi foarte
multe limicole.
Din herpetofaună regăsim aici ţestoasa de uscat
(Testudo graeca), şarpele rău (Coluber jugularis) şi
foarte numeros şarpele de apă (Natrix tesselata).
Zona prezintă şi o valoare arheologică deosebită.
GRINDUL CHITUC ( 2300 ha )
Zona este valoroasă pentru configuraţia
morfologică caracterizată de succesiunea de
cordoane, dune, lacuri, cu predominarea acestora din urmă,
orientate pe o direcţie piezişă pe linia actuală
a ţărmului şi având o dispoziţie în evantai.
Vegetaţia este caracteristică zonelor litorale cu sol
nisipos sărăturat şi are importanţă pentru
migraţia păsărilor şi pentru iernatul acestora.
LACUL ROTUNDU ( 228 ha )
Lacul Rotundu este un lac tipic din lunca
inundabilă a Dunării, complexul lacustru Somova-
Parcheş fiind ultima zonă de acest fel neafectată
de îndiguiri.
Zona lacului Rotundu prezintă interes deosebit, fiind
reprezentativă pentru studiul şi conservarea biocenozelor
adaptate la amplitudini mari ale undei de viitură,
precum şi pentru producerea ciprinidelor.
LACUL POTCOAVA ( 625 ha )
Zona se caracterizează prin existenţa
unei colonii mixte de stârci, ţigănuşi, egrete,
cormorani mici. Constituie un loc de cuibărit pentru
stârcul pitic (Ixobrychus minutus), buhaiul de baltă
(Botaurus stellaris), raţa pestriţă (Anas strepera),
raţa cu ciuf (Netta rufina), corcodelul cu gât roşu
(Podiceps griseigena), vulturul codalb (Haliaeetus albicilla)
precum şi loc de hrănire pentru cufundaci, corcodei,
cormorani mici, stârci, egrete, raţe lingurar, şoim
dunărean, etc.
Zona constituie loc de refugiu pentru vidre, nurci, hermeline,
mistreţi.
Fauna piscicolă este reprezentată de o serie
de specii periclitate: caracuda (Carassius carassius carassius),
linul (Tinca tinca).
LACUL BELCIUG ( 110 ha )
Datorită izolării şi adâncimii
mari (circa 7 m) lacul constituie un loc deosebit de favorabil
conservării unor specii ale faunei piscicole în
pericol de dispariţie (caracuda, linul, văduviţa).
Zona este şi un important loc de hrănire pentru numeroase
specii din fauna ornitologică reprezentate de stârci,
egrete, raţe, etc. În stufăriile înconjurătoare
s-a semnalat cuibărind cocorul (Grus grus), specie
ameninţată cu dispariţia.
Zone tampon :
1. Matiţa-Merhei-Letea (22.560 ha)
2. Şontea (12.500 ha)
3. Caraorman (13.830 ha)
4. Lumina - Vătafu (13.460 ha)
5. Dranov (21.760 ha)
6. Sărături-Murighiol (5 ha)
7. Lacul Rotundu (1.240 ha)
8. Insula Popina (260 ha)
9. Capul Doloşman (28 ha)
10. Zmeica-Sinoie (31.510 ha)
11. Lacul Potcoava (2.937 ha)
12. Periteaşca-Leahova (210 ha)
13. Zona tampon marină (103.000 ha)
|
